“Am ajuns la Oradea, am coborat in arestul Militiei Judetene si am preluat pe “durii” si “tinoi” – slabiti, nerasi si cu un sentiment de spaima in privirile pierdute.
Cand m-au vazut, s-au destins oarecum si unul dintre ei mi-a spus cu glas stins: – Ciumid to vast manusi (sarut mana sefu’).
Fara comentarii, i-am incatusat si i-am asezat langa colegul Stefan, pe bancheta din spate a Daciei.
Am plecat din Oradea, tacuti, iar dupa circa 20 de kilometri am inceput sa vorbesc cu cei doi rromi pe limba lor.
Mi-au spus prin ce trecusera, le era ingrozitor de foame si se temeau foarte mult de ceea ce ii astepta.
Ii compatimeam sincer, fara sa le spun acest lucru. Am oprit masina si le-am cumparat ceva de mancare, le-am scos catusele de la maini si i-am indemnat sa manance si sa bea cafeaua calda pe care le-am oferit-o.
Ordinul era foarte clar :
– Ii escortati si ii introduceti in arestul Militiei Dambovita , indiferent de ora la care ajungeti aici.
Erau in arest de circa 40 de zile si rudele lor nu mai stiau nimic de ei de mai bine de doua luni. Chiar ii credeau morti deoarece alti rromi din comunitate se inecasera in tentativele lor de a trece frontiera inot prin Dunare.
Era ora 16.00 cand Dacia noastra rula pe DN spre Drobeta Turnu Severin, iar la un moment dat dintr-o parcare, de pe partea stanga a directiei spre care ne deplasam, un camion Tir ne-a blocat pur si simplu drumul.
Soferul nostru a evitat in ultimul moment impactul si a calcat frana autoturismului. Nu aveam viteza, asa ca ne-am oprit repede si colegul Stefan a coborat nervos, indreptandu-se catre cabina Tir-ului cu numar de DJ din care tocmai cobora soferul.
Pana sa ajung si eu langa Tir, Stefan il lovise tare cu pumnul in fata pe soferul neatent. Ametit de lovitura, soferul Tir-ului a reactionat brutal, de parca noi eram vinovati de cele intamplate. Vocifera puternic strigand la Stefan, care dupa ce-l lovise, ii aratase si legitimatia:
– De ce-ai dat, sefule? Striga soferul la Stefan,
– Daca am gresit, ia-mi permisul, amendeaza-ma, dar nu ma lovi.
Am incercat cat am putut sa-i linistesc pe cei doi, explicandu-i soferului ca putea sa ne omoare, dar olteanul o tinea pe-a lui, repetand intr-una intrebarea – De ce m-ai lovit?
Eu stiam ca are dreptate din acest punct de vedere.
Deoarece le scosesem catusele, cei doi rromi au coborat si ei din masina si au venit langa noi si abia atunci soferul Tir-ului a batut in retragere, s-a urcat la volan, injurandu-l cu foc pe colegul Stefan.
Era 16 decembrie 1989, ora 17.20, iar pentru mine incepuse “Revolutia”. Ma asteptau insa evenimente mult mai violente, era preambulul unor intamplari dramatice, confuze si pline de neprevazut.
Ne-am continuat drumul, in scurt timp oprind in parcarea unui restaurant din Turnu Severin, fiindu-ne foame.
Am intrat, insotiti de cei doi rromi, ne-am asezat la o masa.
In timp ce mancam, in restaurant au intrat mai multi actori cunoscuti, Dem Radulescu, Florin Piersic, George Ulmeni si inca vreo opt, noua pe care acum nu-i mai retin.
Actorul George Ulmeni ne-a vazut, a venit la masa noastra, ne-am imbratisat si ne-a intrebat mirat:
– Ce faceti baieti asa departe de casa? Se uita curios la cei doi rromi care ne insoteau;
– Misiune, i-am raspuns, si dupa o scurta discutie s-a indreptat catre restul actorilor care ne priveau la randul lor curiosi.
George Ulmeni isi tamponase cu ceva timp in urma masina personala pe raza localitatii unde lucram , noi facuseram constatarea accidentului si intocmisem actele necesare.
Nici nu facuse actorul cativa pasi, cand in restaurant a intrat si soferul Tir-ului cu care avusesem divergente in urma cu circa o ora.
L-a vazut pe Stefan si s-a indreptat nervos spre el, l-a luat de guler si a inceput sa-l zgaltaie sanatos repetand ca un robot:
– De ce-ai dat, sefule?
In restaurant, in afara noastra si a actorilor pomeniti mai sus, se mai aflau noua , zece persoane care se uitau curioase la masa noastra.
Va urma…”
DD
20