COMUNICAT DE PRESĂ
Povestea lui Costel – cizmarul
“Singurătatea mă apasă! Eram în floarea vieţii când a dat trenul peste mine…”
Viaţa ne rezervă multe surprize, unele plăcute, altele sunt adevărate tragedii! O clipă de neatenţie poate transforma întreaga existenţă într-un coşmar. Povestea beneficiarului nostru este un exemplu care ne pune pe gânduri şi care ne face să preţuim mai mult ceea ce avem, fiecare clipă alături de cei dragi, fiecare plimbare, fiecare pas!
Domnul Costel are 51 de ani, iar meseria sa de bază este cea de cizmar, meserie pe care a practicat-o aproximativ 12 ani. “Am fost cizmar de categoria I! Am învăţat meserie de la tata, a avut cizmăria în casă. Făcea sandale, papuci închişi, ghetuţe, cizmuliţe… Îmi dădea mereu să trag la calapod şi uşor, uşor am învăţat să fac tot.”. Vorbeşte cu mândrie despre perioada în care făcea încălţăminte de calitate, pe care clienţii o purtau ani de zile. Spune că după revoluţie meseria de cizmar nu a mai mers, pentru că a apărut încălţăminte de toate felurile în comerţ. Apoi şi-a câştigat existenţa lucrând cu calul şi căruţa: “Am cărat de toate, tot ce era la depozitul de materiale de construcţie.” Nu a fost angajat niciodată, deşi are calificare de lăcătuş mecanic.
De 14 ani îşi duce veacul în Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Pucioasa, din subordinea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa, de când a fost ţintuit într-un scaun cu rotile, în urma unui accident de tren, petrecut la Găeşti. Avea doar 37 de ani şi voia să meargă la un prieten, cu trenul, dar nu a mai ajuns la destinaţie, ci la spital. De atunci nu s-a mai ridicat niciodată pe propriile picioare. Era divorţat de ani de zile şi nu îşi refăcuse viaţa. Astfel că a ajuns în centrul de la Pucioasa, unde este printre cei mai tineri beneficiari ai centrului şi este îngrijit conform nevoilor sale: “Nu îmi lipseşte nimic aici, dar singurătatea mă apasă. Dacă nu dădea trenul peste mine m-aş fi recăsătorit, aş mai fi făcut copii…”. Are o singură fiică de 27 de ani, cu care nu a mai ţinut legătura de ani de zile. A aflat doar că s-a căsătorit. “Am o fată foarte frumoasă, o poză de fetiţă. Îmi e dor de ea! Poate ne vom mai întâlni vreodată…”. Domnul Costel mai are o soră, care îl vizitează împreună cu mama, doar de sărbători: “E bolnavă şi sora, are o grămadă de probleme şi ea…”.
Încă de laprima vedere se poate observa că domnul Costel este foarte credincios. Poartă o cruce la gât permanent şi Îl menţionează pe Dumnezeu în orice discuţie: “Sunt un om cu credinţă în Dumnezeu. Am Biblia cu mine, am cărţi de rugăciuni pe care le citesc mereu. Mă rog în fiecare zi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt aşa, că am condiţii bune aici, pe care nu le aveam acasă… Mi-a lăsat braţele bune şi mă pot descurca aşa…”.
Şi-a acceptat soarta. Are regrete din trecut, dar nu vorbeşte despre ele. Este trist că nu îşi poate trăi tinereţea în mod normal şi că a pierdut poate cei mai frumoşi ani din viaţă în scaunul cu rotile. În ciuda acestei probleme apăsătoare, se bucură de viaţă în fiecare zi şi îşi doreşte o existenţă cât mai lungă: “Îmi doresc multă sănătate, atât! Şi le doresc tuturor multă sănătate şi celor de la centru şi tuturor oamenilor!”. Când vorbeşte despre dorinţe nu mai pomeneşte de fiica sa, dar oricât ar vrea să ascundă dorul de aceasta nu poate. I se citeşte pe chip tristeţea. Speră să îl caute când va considera ea că este momentul.
Domnul Costel are şi un talent ascuns, despre care nu ne-a vorbit niciodată, dar cu care ne-a surprins în cadrul unui eveniment din centru. Când acordeonistul Marian Mateescu a mers la Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Pucioasa, pentru a-i face o surpriză unui alt beneficiar, domnul Costel l-a acompaniat cu vocea, cântând mai multe melodii cunoscute, din folclorul românesc. Astfel că, cizmarul nostru este şi cântăreţ şi i-a bucurat cu vocea sa pe toţi cei din jur.
Noi îl apreciem pentru energia şi optimismul pe care le are, în ciuda problemei locomotorii. Este un om bun, care a învăţat din propriile greşeli! Este prietenos cu beneficiarii şi cu salariaţii şi se bucură să cunoască oameni noi. Ne dorim să rămână sănătos şi să ne bucurăm de poveştile sale şi de vocea plăcută cât mai mult timp!
