17 octombrie 2021
DEZVĂLUIRI! Serial EXCLUSIV despre informaţii la care puţini au acces! Un “miliţian rebel”, NEINJECTAT de comunism

DEZVĂLUIRI! Serial EXCLUSIV despre informaţii la care puţini au acces! Un “miliţian rebel”, NEINJECTAT de comunism

“CIOBURI DE SPERANTA. NOTA AUTORULUI.

Am scris aceste randuri fara intentii ascunse, fara a blama pe cineva sau ceva, am scris ce am trait si simtit in acele momente.

Nu am ascuns niciodata faptul ca am fost si militian si ca am executat ordine tampite primite de la superiori.

Am recrutat si dirijat informatori pe linie de securitate si am supravegheat, “cu prioritate”, suspecti pe aceiasi linie, am fost supravegheat la randul meu, dar va jur ca nimeni nu a avut de suferit de pe urma acestor activitati.

Era pura scriptologie, pur si simplu ma zbateam sa-mi pastrez locul de munca si in acelasi timp curajul sa privesc in ochii celorlalti oameni cu care interactionam.

Personajele mele sunt reale, intamplarile si evenimentele sunt intentionat alambicate si in mare parte sunt reale si traite pe viu.

Numele personajelor nu sunt cele reale si este lesne de inteles de ce am procedat in acest mod.

Nu vreau sa ma plimb prin tribunale in nicio calitate. Adevarul este undeva, o parte a acestui adevar a fost ridicat de ofiterii MAp.N imediat dupa revolutie.

O alta parte se afla in dosarul meu de la fosta securitate si in fisa personala de la compartimentul MOCPRI al IPJ Dambovita. Cea mai mare parte se afla in mintea si sufletul meu.

Port cicatricele acestui adevar in anumite zone ale corpului meu si in amintirile mele si tresar uneori cand acestea revin obsedant, indemnandu-ma sa le scot la lumina.

Nu ma consider un dizident si nu-mi arog nustiuce merite, am fost doar un militian rebel. Va las pe voi sa caracterizati si sa apreciati, la justa valoare, activitatile si cioburile sparantelor mele.

14 decembrie 1989. Ordinul a sunat scurt si sec: – Maine plecati la Timisoara si la Oradea pentru indeplinirea misiunilor ordonate.

De ce eu? De ce noi? Intrebari retorice la acea vreme, nu puteai sa intrebi asa ceva un sef de serviciul Ordine publica. Am primit ordinele de serviciu si am plecat abatuti spre postul de militie.

Am gasit relativ repede pe cineva care sa ne transporte, contra cost, pana la Oradea via Timisoara si inapoi, dupa ce incasam banii pe ordinele de serviciu, achitam contravaloarea transportului.

Cazarea si masa ni le achitam fiecare din buzunar. Am pornit la drum cu o Dacia break noua, cu numere de Dambovita, si in jurul orelor 19 am ajuns in Timsoara.

In parcarea Hotelului Continental am descarcat putinele bagaje pe care le aveam, am verificat cu atentie pistolul Carpati de pe centura si zgribuliti de vantul taios de afara ne-am indreptat spre receptia hotelului.

– Doua camere, va rog, i-am zis receptionerului care se tot uita curios la umflaturile de pe soldurile noastre unde erau pistoalele si care din cauza tocurilor din piele pareau mai mari decat erau in realitate.

– Va rog sa-mi prezentati buletinele si sa completati fisele de cazare, zise receptionerul care ne privea oarecum temator si la fel de curios.

Mimand o oarecare detasare, a luat buletinele si ordinele de serviciu aplicind stampila hotelului pe acestea, nu inainte de a le studia atent, deoarece erau emise de o unitate militara a Ministerului de Interne.

Am intrat in camera impreuna cu Stefan, colegul meu, am lasat bagajele in care se aflau uniforma de serviciu si ustensilele de igiena personala si am coborat sa mancam ceva.

Am coborit in restaurantul care la acea ora era aproape gol si ne-am asezat la o masa pe care se afla un meniu. Asa cum era de asteptat, oferta nu era prea bogata ci saraca in preparate din carne asa ca am comandat ciorba de legume si cascaval la capac.

La una dintre putinele mese ocupate, patru barbati discutau si sorbeau din pahare un vin alb dintr-o sticla de Stefanesti. Unul dintre ei s-a intors cu privirea spre noi si atunci am realizat ca era fostul meu coleg de armata, Florin P. din Bucuresti. M-a recunoscut si a venit incet catre masa noastra, imbratisandu-ma.

– Ce faci aici, Nasule? M-a intrebat, curios ca ne intalnim tocmai aici, dupa noua ani. S-a asezat langa mine.

– In misiune! I-am raspuns, la fel de mirat de aceasta intalnire care ma facea sa retraiesc clipele petrecute in aeroportul Otopeni unde am facut armata impreuna. Deloc mirat de raspunsul meu, Florin mi-a spus ca si el este tot in misiune cu colegii sai de la Departamentul Securitatii. Fara a intra in amanunte, am ineceput sa ne reamintim peripetiile noastre si ale colegilor de unitate, comentand ce a mai facut fiecare dintre acestia dupa armata.

Aveam sa-mi dau seama ce fel de misiune avea Florin la Timisoara in acele zile, ceva mai tarziu, si sa realizez faptul ca securitatea avea informatii si desfasura activitati in legatura cu evenimentele ce aveau sa urmeze in Timisoara. Nici o clipa nu ma gandeam atunci ca numai peste 48 de ore, in piata din apropierea hotelului se va trage ca la razboi in oameni nevinovati si ce urmari ar fi putut avea pentru mine intilnirea cu Florin P.

Dupa ce m-am despartit de Florin, am iesit din hotel sa vad orasul . Aspectul occidental al Timisoarei era condimentat cu fel de fel de bisnitari care iti ofereau tigari, blugi si pantofi OTTER fabricati in oras. Desi era decembrie nu era foarte frig, iar reclamele luminoase si aerul curat te imbiau la plimbare. Si totusi era liniste, o liniste prevestitoare a unei furtuni la care in acele momente nici nu aveam curajul sa ma gandesc.

Dimineata zilei de 15 decembrie ne-a reamintit de misiunea noastra asa ca am pornit catre o unitate militara de la marginea Timisoarei unde trebuia sa audiem un spargator de case, pe care il descoperisem de curand ca autor al mai multor furturi.

“Picea,” hotul despre care vorbeam mai sus, pradase cateva case cu cateva zile inainte de a fi incorporat, iar cercetarile noastre au dat rezultate abia dupa ce acesta era deja militar in termen. Hot, prea putin versat, el a recunoscut faptele si chiar a cooperat cu noi spunandu-ne unde a ascuns o parte din bunurile pe care le furase si pe care noi nu le gasisem.

Am rezolvat asadar destul de repede prima parte a misiunii noastre si urma o parte mai complicata, aveam de escotatat doi transfugi din arestul Militiei Judetene Bihor din Oradea catre arestul Militiei Judetene Dambovita.

Am plecat asadar prin Timisoara. Era o zi de decembrie obisnuita, nimic nu tulbura activitatea normala a orasului si nimic nu ne-a atras in mod special atentia in afara aerului occidental al orasului care desi, sarac in oferte cu alimente, te atragea prin arhitectura si nivel de civilizatie.

In camerele hotelului erau televizoare color unde puteai urmari patru sau cinci posturi sarbesti, acest lucru pentru noi era o noutate si priveam curiosi ecranele, fara a intelege o boaba din sarbeasca in care se vorbea. Dupa ce am cumparat de la bisnitari blugi, geci de blugi si pantofi, ne-am indreptat catre hotel urmariti indeaproape de doi barbati intre doua varste care la un moment dat ne-au somat sa ne oprim si sa ne legitimam.

Nu am prea inteles noi cine sunt si am scos din buzunar legitimatia de serviciu. Desi foarte sobri la inceput, cei doi s-au destins si ne-au spus prietenos sa fim atenti de unde si ce cumparam, oferindu-se sa ne aduca ei, bisnitari serioasi. Am multumit politicos si am plecat spre hotel, coplesit de jovialitatea celor doi securisti si de preocuparile lor cotidiene.

In holul hotelului, un afis multicolor anunta “O sara banatana” in incinta restaurantului si atunci, cu gandul ca meniul de seara va fi mai bogat, am sarit peste masa de pranz.

Va urma………”

DD

fb-share-icon20

Lasă un răspuns

Social Share Buttons and Icons powered by Ultimatelysocial