COMUNICAT DE PRESĂ
Povestea din spatele cuvântului “autism”
“Suntem unul şi acelaşi, un întreg!” (mama unui copil cu autism)
“Autism”… un cuvânt greu de acceptat, greu de înţeles, un cuvânt şocant, dur, care zdruncină din temelii viaţa celui căruia îi este adresat. De cele mai multe ori este adresat părinţilor care au copii speciali. Sunt copii deosebiţi, NU bolnavi, NU ciudaţi, NU inferiori, doar speciali! Copiii cu tulburări din spectrul autist percep lumea în mod diferit, reacţionează diferit la stimulii externi, la care noi reacţionăm într-un anumit mod pe care îl considerăm normal. Dar până la urmă ce defineşte normalitatea? Cum decidem dacă un lucru este normal aşa cum îl percepem noi? Doar prin regula majorităţii? Poate că nu este suficient şi poate că ar trebui să deschidem ochii mai mult decât o facem, doar cât să îi vedem pe cei din jurul nostru, care sunt diferiţi. Ar trebui să deschidem ochii mai larg, pentru a vedea mai departe de imaginea exterioară şi de ceea ce ne diferenţiază, întrucât avem ceva în comun: sentimentele. Cu toţii simţim aceeaşi nevoie de afecţiune, de iubire, de bucurie şi entuziasm, iar persoanele cu tulburări din spectrul autist sunt capabile să ofere mai multe sentimente frumoase decât mulţi dintre noi, cei care nu avem astfel de tulburări.
Vă prezentăm o poveste din spatele acestei afecţiuni atât de greu de înţeles, cu speranţa că vom învăţa cu toţii să îi privim altfel pe aceşti copii speciali şi că îi vom ajuta să se integreze în societatea pe care o considerăm normală, pentru ca ei să devină persoane independente.
Alina Vlad este din comuna Ocniţa. Are doi copii, pe Ela şi pe Adi. O avea deja pe Ela şi nu se gândea la al doilea copil, însă a apărut Adi în viaţa familiei şi a fost primit cu braţele deschise: “Am născut un copil la 7 luni şi jumătate, un copil de 2,3 kg, era foarte bine. Semăna cu o broscuţă!”. “Broscuţa” a fost un copil perspicace, care a evoluat rapid, a păşit destul de devreme şi era extrem de atent la tot ce se întâmpla în jurul său: “La 8 luni deja spunea mama, tata şi făcea la oliţă. Ziceam că o să fie geniul localităţii.”. O pneumonie făcută înainte de a împlini un an şi răcelile repetate de după au întârziat vaccinul de un an, însă când a fost posibil, Adi a fost vaccinat. După câteva luni, copilul începuse să meargă pe vârfuri şi parcă a amuţit: “Parcă nu mai era el. S-a închis în el, nu mai voia să iasă din casă. Se învârtea doar în jurul pătuţului. Nu s-a întâmplat imediat după vaccin, de aceea nu pot să pun pe seama vaccinului… Nu s-a confirmat niciodată că ar fi de la vaccin.”.
Au urmat controalele la mai mulţi medici, iar diagnosticul a fost greu de acceptat de către părinţi: deficit de atenţie cu tulburări din spectrul autist. Câteva luni, părinţii lui Adi nu au putut să accepte diagnosticul, însă cu timpul, au acceptat că băiatul lor avea nevoie de mai multă atenţie şi mai multă iubire. “Am scos târziu şi certificatul de încadrare în grad de handicap… Cum să am un copil cu handicap? Aşa gândeam atunci…”. Adi a început terapia, iar bunica maternă era însoţitoarea lui. Din păcate, bunica a părăsit această lume, iar pentru micuţ şocul a fost extrem de puternic. Aşa cum poate el, Adi spune că mamaie era “bună”. Apoi s-a ataşat de tataie, însă, nici el nu mai este… Mama băiatului spune că cele două şocuri au afectat evoluţia copilului, dar împreună găsesc puterea de a merge mai departe.
Adi are acum 13 ani şi face terapie la Centrul de recuperare, socializare, consiliere a copilului cu dizabilităţi, din cadrul Complexului de Servicii Sociale Târgovişte “Casa Soarelui”, aflat în subordinea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa. Orice activitate desfăşurată şi acasă, cu mama, cu tata şi cu sora sa, se transformă tot în terapie, pentru că Adi învaţă din orice. Alina consideră că sprijinul statului pentru copiii cu tulburări din spectrul autist nu acoperă nici jumătate din nevoile acestor micuţi speciali. “Noi încercăm să evoluăm în fiecare moment. Chiar şi când eu gătesc, comunicăm permanent, Adi citeşte şi preţurile de pe revistele de prezentare ale supermarket-urilor.
Fiecare cuvânt rostit de Adi îi bucură pe părinţi: “Când a zis din nou mama, la 6 ani, am început să plâng.”, povesteşte cu lacrimi în ochi Alina. “Acum spune mereu mulţumesc, te iubesc…”.
În ciuda afecţiunii care îl face atât de special, Adi a schimbat viaţa familiei. Atât părinţii, cât şi sora mai mare au devenit mai atenţi la nevoile celor din jur, mai afectuoşi unii cu ceilalţi şi au învăţat să se bucure pentru fiecare moment, pentru orice lucru, oricât de mic sau nesemnificativ ar fi părut înainte: “Când Adi reuşeşte să facă singur ceva sărim în sus de bucurie. Chiar şi când repetă ceea ce spunem, fără să îl punem noi să o facă ne bucurăm enorm. Ne bucurăm pentru orice ieşire în parc, la o îngheţată sau la pizza, mai ales atunci când îşi exprimă el dorinţa de a merge. Adi ne-a unit! Avându-l pe Adi suntem mult mai atenţi unul la celălalt, mai grijulii, ne sprijinim necondiţionat şi îi suntem alături în fiecare moment.”.
Băiatul a devenit indispensabil în viaţa familiei Vlad. El are nevoie de mai multă grijă şi atenţie, iar membrii familiei spun că nu mai pot sta fără el: “Suntem unul şi acelaşi, un întreg! El are nevoie de mine, iar eu nu mai pot sta fără el!”.
Adi urmează cursurile unei şcoli normale şi se bucură de prietenia colegilor de clasă. Cel mai mult îi place să asculte poveştile citite de mami, iar Pinocchio este personajul lui preferat. A râs foarte mult când a aflat povestea păpuşii din lemn căreia îi creştea nasul. Îi plac şi animaluţele de lângă casă şi merge să hrănească puişorii.
Sfatul Alinei pentru părinţii care sunt în aceeaşi situaţie este ca adulţii să fie foarte atenţi la comportamentul micuţilor şi să accepte că nu se dezvoltă asemenea copiilor de vârsta lor, dacă este cazul. Să meargă la mai mulţi medici, să asculte mai multe păreri şi să conştientizeze ca sunt singurii care îşi pot ajuta copilul: “După ce recunoşti, după ce accepţi problema şi după ce nu te mai gândeşti la ce vor spune ceilalţi, prinzi putere şi reuşeşti să faci ceea ce trebuie. Dacă nu avea atâta nevoie de mine nu mai eram atât de importantă!”, spune acum optimistă şi chiar zâmbind Alina. Cea mai mare dorinţă a părinţilor lui Adi este ca el să poată vorbi fluent, să poată comunica, astfel încât să se descurce singur. Drumul este lung, dar ei îl vor parcurge împreună cu multă iubire, cu răbdare şi determinare. Adi îşi doreşte să fie puternic precum tati, iar parinţii îl vor sprijini necondiţionat. Învaţă împreună, se bucură împreună şi reuşesc să facă paşi înainte, stimulaţi de dorinţa ca Adi să fie independent. Sunt puternici şi vor fi din ce în ce mai fericiţi, iar noi îi privim cu drag!
20