Iubiţii mei fii sufleteşti, slujitori ai altarelor şi dreptmăritorilor creştini, „Veniţi de primiţi lumină!” Sfânta noastră Biserică a rânduit ca slujba din noaptea Învierii să înceapă cu această chemare către credincioşi. Prin modul în care sunt rânduite a se săvârşi sfintele slujbe, prin adevărul evanghelic pe care îl propovăduiesc, prin chipul în care îşi zideşte sfintele lăcaşuri, Biserica Ortodoxă este o Biserică a luminii. Nici o înstrăinare de la lumina învăţăturii evanghelice nu i-a umbrit vreodată fiinţa. Sfintele sale lăcaşuri sunt zidite în aşa fel încât aproape că adună sub bolţile lor toată lumina cerului, iar slujbele divine se săvârşesc întotdeauna la lumini de candele şi făclii, simbolizând curăţia inimilor şi focul credinţei din adâncul sufletelor evlavioase. Deşi chemarea către lumina Evangheliei Mântuitorului Hristos este adresată oamenilor tot timpul, prin diferite mijloace de comunicare şi în diferite momente ale vieţii, totuşi numai o singură dată pe an, numai în această noapte sfântă de Paşti, într-un mod cu totul solemn, credincioşii sunt chemaţi să primească lumină din lumina cea pururea vie a Bisericii. Numai acum, în această noapte a luminii, bucuriei şi biruinţei Învierii, moartea de pe Cruce a Mântuitorului Hristos dobândeşte deplin toate sensurile ei adevărate. La temelia Bisericii stă Învierea lui Hristos Domnul, stă Sângele Său, ca Fiu al lui Dumnezeu, Care S-a dat pe Sine jertfă de ispăşire pentru toţi (I Ioan 1, 7) şi a deschis din nou calea spre veşnicia vieţii. Mântuitorul a spus, în transmiterea învăţăturii Sale, că cel ce crede în El va fi viu, chiar dacă va muri biologic la un moment dat, Iisus fiind învierea şi viaţa tuturor (Ioan 11, 25).
Iubiții mei credincioși,
Biserica Mântuitorului, ai cărei fii şi fiice suntem, este una, sfântă, sobornicească şi apostolească, cum este formulată în Crez, este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15), este „Trupul lui Hristos” (Efeseni 4, 12) şi „Casa lui Dumnezeu” (I Timotei 3, 15), în care şi noi suntem zidiţi „ca nişte pietre vii” (I Petru 2, 5). Fiul lui Dumnezeu n-a venit în lume ca să o osândească, ci ca lumea să se mântuiască prin El, căci nu pentru pieirea lumii a venit El pe pământ, ci ca lumea să aibă viaţă plină de sens, de lumină şi de fericire (Ioan 3, 16-17). Mântuitorul Hristos a împlinit această sfântă lucrare mântuitoare pe două căi, în ordinea desfăşurării lor. Prima a fost calea învăţăturii. El a adus în lume învăţătura de credinţă şi morală cea mai frumoasă, cea mai dreaptă şi adevărată pe care a cunoscut-o vreodată omenirea. Sfânta Sa Biserică a propovăduit, propovăduieşte şi va învăţa în veci, pentru că El a poruncit Apostolilor şi slujitorilor Săi de totdeauna şi de pretutindeni, rostind cuvintele: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Învăţătura Bisericii nu este alta decât învăţătura Întemeietorului ei, Domnul nostru Iisus Hristos, aşa cum ne-au transmis-o Sfinţii Apostoli, sub călăuzirea Sântului Duh, şi cum ne-au transmis-o şi interpretat-o Sfintele Sinoade şi Sfinţii Părinţi, în decursul timpului, sub inspiraţia aceluiaşi Duh Sfânt. Biserica creştină a păstrat şi transmis moştenirea evanghelică în totalitatea şi curăţia ei de la început, umplând veacurile cu lumina învăţăturii lui Hristos Cel Înviat, „dospind toată frământătura” (Galateni 5, 9) cu aluatul curat al iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Învăţătura creştină a înnobilat viaţa de familie, ridicând căsătoria la rangul de taină binecuvântată a Bisericii, iar copiii sunt consideraţi şi preţuiţi ca dar şi binecuvântare de la Dumnezeu, cum susţine şi promovează, în acest an, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, proclamându-l drept Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii. Învăţătura creştină, de asemenea, şi-a pus amprenta pe cele mai alese realizări ale culturii şi artelor, iar, prin aceasta, la înnobilarea sufletului omenesc. Şi, pentru aceasta, suntem deplin încredinţaţi de adevărul celor spuse de Mântuitorul Hristos despre Sine Însuşi: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12, 46). Biserica, împreună cu credincioşii ei fideli, slujeşte cu tărie această lumină a vieţii, cu ferma convingere că „lumina lui Hristos luminează tuturor”. A doua cale pe care Mântuitorul a ales-o pentru a-Şi împlini misiunea Sa mântuitoare a fost aceea a jertfei din iubire faţă de creaţia lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat, pentru a-l izbăvi pe om de întunericul păcatului şi al morţii. Jertfindu-Se pe Cruce, Mântuitorul a rostit, printre altele, „Săvârşitu-s-a!” (Ioan 19, 30), în sensul că toate cele necesare pentru mântuirea omenilor s-au împlinit. Atunci s-a născut Biserica creştină, în clipa în care Cel răstignit a rostit: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu” (Luca 23, 46). Aşadar, la temelia Bisericii stau, ca doi stâlpi veşnici: de o parte, iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, fiii Săi de pe pământ, iar pe de alta, Sângele Mielului lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Prin Învierea Sa, Hristos Domnul a pecetluit opera de mântuire. Biserica întemeiată de El continuă opera Sa mântuitoare până la sfârşitul veacurilor.
Iubiții mei frați și surori în Domnul,
Minunea Învierii Domnului Hristos este un fapt istoric şi dumnezeiesc, cel mai important şi strălucitor care s-a produs vreodată. Pe acest fapt s-a zidit ca temelie de neclintit creştinismul, cu credinţa, învăţătura şi Biserica Sa.Toate acestea au izvorât din adevărul istoric şi moral al Învierii lui Hristos. Învierea Domnului este izvorul nesecat de viaţă, bucurie, pace şi lumină. De aceea, chemarea la lumină în noapte de Paşti, precum şi aprinderea făcliilor din candela de pe Sfântul Altar, reprezintă legătura noastră cu Hristos Cel Înviat şi dorinţa de a trăi împreună cu El, în lumina harului şi învăţăturii Sale dumnezeie şti. Mântuitorul nostru a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Mântuitorul Hristos a fost identificat cu lumina încă din Vechiul Testament, de către marii profeţi, în numele lui Dumnezeu-Tatăl, astfel: „Te voi face pe tine Lumina popoarelor, ca să duci mântuirea Mea la marginile pământului” (Isaia 49, 6). Ziua Învierii Lui este înfăţişată astfel: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!” (Isaia 60, 1), iar psalmistul David vorbeşte despre lumina care vine de la Dumnezeu: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne!” (Psalmul 4, 6) sau „că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmul 35, 9). Cuvântul, Cel ce era la început la Dumnezeu, prin Care toate s-au făcut şi fără de Care nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut, Care era viaţa şi lumina oamenilor, a venit din slava cerească şi S-a sălăşluit între noi la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), ca să fie „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9). El a adus lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, care a risipit întunericul închinării la tot felul de idoli, fie ei zeităţi sau idoli ai vremurilor moderne şi contemporane, care aduc întuneric, confuzie, idealuri greşite sau himere goale de conţinut şi sens frumos în viaţă şi societate. De aceea, întâmpinăm Întruparea Fiului lui Dumnezeu cu cuvintele troparului: „Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei…”. Începutul propovăduirii Mântuitorului a fost vestit astfel: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16). Domnul nostru Iisus Hristos a săvârşit multe minuni, printre care şi tămăduirea unor orbi, care s-au bucurat nespus pentru vindecare. Dar Fiul lui Dumnezeu a venit în lume nu numai pentru cei ce au trăit în acel timp, ci şi după aceea, bucurându-se de tămăduire trupească. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci Acelaşi” (Evrei 13, 8) a venit ca să aducă lumina unei învăţături noi, să alunge întunericul păcatului şi să călăuzească viaţa oamenilor spre lumina vieţii veşnice, prin puterea şi iubirea Sa dumnezeiască. Dragostea lui Dumnezeu rodeşte, de asemenea, în dragostea faţă de oameni. Cei care-şi deschid inimile spre aproapele lor au o stare de mare nobleţe, pentru că acolo cerul este mai senin, florile sunt mai frumoase, stelele mai strălucitoare, viaţa devine cu un sens profund, niciodată nu devine plictisitoare sau apăsătoare; atunci se simt paşii lui Dumnezeu printre oameni; atunci lumina feţei lui Dumnezeu se străvede prin feţele luminoase ale tuturor. Atunci, deci, este o sărbătoare continuă. Siguranţa acestei vieţi o avem în Învierea lui Hristos, când toate s-au umplut de lumină.
Iubiții mei fii sufletești,
În această sfântă şi mare zi a Învierii, Sărbătoare a Sărbătorilor şi purtătoare de lumină, să ne bucurăm şi să ne veselim duhovniceşte. Credinţa în Înviere să ne unească în tot gândul şi în toate aspiraţiile noastre frumoase şi nobile. Să ne înnoim sufletele, curăţindu-le în nădejdea învierii. Să ne înnoim viaţa, prin hotărârea de a fi mai buni, mai drepţi, mai cinstiţi, mai lipsiţi de patimi, iubitori de aproapele şi de valorile eterne ale Sfintei noastre Biserici. Să plecăm acasă, în această noapte, fericiţi că am răspuns la chemarea de a lua lumină din strălucitoarea lumină a Învierii lui Hristos. Astfel, să fim cu toţii luminaţi şi împăcaţi în sufletul nostru cu noi înşine şi cu Dumnezeu. Cu tristeţe constatăm că foarte mulţi oameni se zbat încă în întunericul necredinţei, al urii, al lăcomiei, al nedreptăţii, al sărăciei şi al dispreţului faţă de semeni. Aceasta se datorează absenţei iubirii şi luminii Învierii. De aceea, sunt nenorociri, suferinţe de tot felul, abandonări de copii şi întreruperea vieţii din sânul mamei, îndepărtarea de la credinţa strămo şească. Societatea noastră are nevoie de iubirea cea sfântă din această noapte pascală. Să luăm lumina iubirii şi speranţei şi să o trăim în fiecare zi, făcându-o lucrătoare în familie şi societate. În felul acesta, vom avea în jurul nostru mai puţini oameni violenţi cu vorba, cu scrisul sau cu violenţa fizică. Vom avea mai puţini oameni răzbunători, egoişti şi demolatori de valori şi sentimente nobile. Nădăjduim că, urmând lumina învăţăturii creştine, spiritul dreptăţii, al onestităţii şi al slujirii neamului nostru românesc va domina viaţa noastră publică şi particulară. De aceea îndatorirea noastră este să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Să umblaţi totdeauna ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8). Adevăratul fiu al luminii este cel care alungă din lăuntrul său toată răutatea, mândria, vrajba şi patima cea aducătoare de suferinţă şi moarte trupească şi sufletească; bineştiind că „roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni 5, 9). Să fim conştienţi de „ochiul cel lăuntric” al cugetului nostru, căci, dacă el este curat, tot trupul este curat, dacă el este luminat de lumina lui Hristos, viaţa întreagă va fi luminoasă, va fi izvor de bucurie, de pace şi înălţare pentru noi şi pentru semenii noştri. Împărtăşindu-vă aceste gânduri cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului din acest an, vă îndemn să păstraţi lumina din această noapte sfântă în inimile voastre, pentru a rodi dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele.
