„Domnule vicepreședinte Marin Antonescu, Epistola pe care ne-o comunicați nu face decât să ne reamintească un text memorabil din «O scrisoare pierdută» a eternului Caragiale: «daca nu găsesc adrisantul scriu pe ea adrisant necunoscut, dar dacă găsesc adrisantul i-o dau adrisantului…». Scrisoarea noastră deschisă era adresată președintelui Consiliului Județean și nu dumneavoastră. Faptul că n-ați ratat prilejul de a mai ieși în decor cu câteva reflecții personale, într-un stil care vă caracterizează și care contrastează strident cu alura pe care vă place doar s-o afișați, dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, că regulile de curtoazie pe care orice ales local trebuie să le respecte în relațiile cu consilierii opoziției vă sunt străine. Nu vom coborî ștacheta discursului public la nivelul pe care ni-l propuneți și ne vom abține de la exprimări de genul celor folosite de dumneavoastră, vizând iluzorii anchete penale la care ar urma să fim supuși sau expresii precum «lamentări penibile», «afirmații răsuflate», aprecieri vizând «balamalele » fiecăruia dintre noi, pentru a nu mai vorbi de afirmația voit jignitoare privind o eventuală nepromovare a examenului de bacalaureat. Dovediți astfel, încă o dată, că nu vă puteți reprima pornirile instinctuale. În ce ne privește, rețineți că: – aveți dreptate să vă mirați «că mai există persoane care privesc lucrurile exclusiv prin prisma intereselor de partid». Exemplul personal pe care ni-l furnizați, acela de a urmări cu atâta tenacitate doar propriile interese, în slalomul printre partidele pe care le-ați onorat cu prestația dumneavoastră, nu poate fi de nimeni egalat; – dezinvolt și nonșalant, cum îi stă bine unui spirit liber care, potrivit propriilor declarații, nu se lasă condus de nimeni, lipsit de orice constrângeri în exprimare, încercați să ne convingeți că puteți conduce ședința Consiliului județean, chiar și atunci când pe ordinea de zi se află proiectul eliberării dumneavoastră din funcție. Vi se pare suficient să ne spuneți că prevederea de la art. 77 (1) din Legea privind statutul aleșilor locali n-ar avea «nici cea mai palidă legătură cu ipoteza analizată», fără a ne furniza vreun argument care să vă susțină opinia. Mai lipsea să ne spuneți că o asemenea interpretare o faceți pentru că «așa vreți», cum ne-ați comunicat în mod constant în cei trei ani de mandat; – «testul de anduranță» n-a fost inventat de noi, ci a fost anunțat de dumneavoastră, încă de la începutul ședinței și reluat de mai multe ori spre a argumenta durata neobișnuit de mare a ședinței pe care ați prezidat-o. Veți fi de acord cu noi că termenul a fost neinspirat folosit, fiind mai degrabă expresia unui reflex verbal. El face parte din arsenalul unor metode și proceduri folosite din plin într-o anumită perioadă istorică, expresii ale unei mentalități revolute; – spre deosebire de dumneavoastră, am studiat legile pe care le invocați, atunci când trebuia. Printre ele se află și Legea nr. 24 privind normele de tehnică legislativă evocată, act normativ care a apărut, nu în anul 1990, cum eronat continuați să credeți, ci cu doar 10 ani mai târziu, în anul 2000, fiind republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 260 din 21 aprilie 2010. Această lege nu face decât să emită standarde de exprimare normativă care nu totdeauna sunt respectate în activitatea legislativă, ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că asemenea legi nu s-ar aplica. Cât privește dispoziția de la art. 94 alin. 2 din Legea nr. 215/2001, dacă o veți citi cu mai multă aplecare, veți putea observa că doar «solicitarea prefectului, adresată președintelui consiliului județean» este limitată la cazurile excepționale în care poate fi convocată o ședință extraordinară, nu și cererea a cel puțin o treime din numărul membrilor consiliului, astfel că, potrivit unui adagiu de largă respirație în drept, in claris non fit interpretatio; – argumentul pe care l-ați invocat într-o ședință atât de memorabilă încât, așa cum ne semnalați, i-am și uitat data, când în cadrul unui monolog, de altfel destul de nearticulat, ne-ați amintit zicala «comparasion n’est pas raison» spre a susține o teză absurdă, este departe de a fi suficient. Dacă de regulă vorbele de duh, exprimate neapărat în limba franceză vă preocupă, nu înțelegem totuși cum reușiți atât de natural ca, spre finalul epistolei, să renunțați la limba lui Voltaire și să vă întoarceți la exprimarea funciară a străbunilor, la o gândire de «mare profunzime intelectuală», potrivit căreia «nu este treaba măgarului de ce beau oile apă…». Nu rezultă însă din text cine ar putea fi oile și cine ar urma să fie măgarul… În ce vă privește, în oricare dintre cele două ipostaze v-ați situa, nu veți fi deloc avantajați… – cât despre revelația pe care o exprimați în finalul textului, potrivit căreia noi am fi cei care dorim desființarea județului, sperând ca cetățenii chemați la referendum să spună DA, nu putem afirma decât că finis coronat opus (sfârșitul vă încununează opera). O «producție» care s-a vrut elevată, dar care a sfârșit așa cum chiar dumneavoastră ne spuneți în finalul textului dat publicității: URÂT! Nu faceți decât să confirmați că le style c’est l’homme meme… Grozavu Gabriel Neculaescu Sache”
20