Sfântul Ierarh Iosif cel nou de la Partoş, a cărui prăznuire are loc la 15 septembrie – a fost desemnat ca patron spiritual al pompierilor români prin binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din februarie 1997.
Canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1956 pentru faptele şi minunile sale, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, ale cărui moaşte sunt păstrate în Catedrala Ortodoxă din Timişoara, constituie o pildă pentru slujitorii ei.
Pornit pe drumul credinţei şi trecut prin înţelepciunea mânăstirilor de la Muntele Athos, tânărul călugăr Iosif s-a dăruit cu toată fiinţa Bisericii şi credincioşilor. Ca mitropolit al Timişoarei, în ciuda stăpânirii otomane Iosif a obţinut libertatea de a-şi păstori credincioşii prin atitudine blândă, purtare corectă şi prestigiul de care se bucura atât în mijlocul poporului, cât şi la înalta stăpânire bisericească şi de la Constantinopol.
Războaiele şi răzmeriţele, domnia regilor şi a feudalilor romano-catolici şi stăpânirea de o sută de ani a turcilor mahomedani n-au zdruncinat credinţa ortodocşilor bănăţeni, la aceasta contribuind şi mitropolitul Iosif, cu înfăţişare de patriarh şi privire de sfânt: “înfigând adânc plugul învăţăturii, al rugăciunii, al virtuţilor, al privirii spre cele înalte, reuşind să schimbe în întregime inima şi faţa, atât a păstorilor sufleteşti, cât şi a păstoriţilor”. Secretarul său, diacul Damaschin Udrea, scria: “vreme de 3 ani o orânduit fără hodină toate năcazurile cu episcopii şi preoţii şi popii. O deschis iară bisericile, le-o noit şi o zidit altele. Şi o fost Părinte la toţi săracii şi la toţi bolnavii”.
Semnele şi minunile pe care le făcea în văzul şi pentru binele tuturora au avut o înrâurire binefăcătoare asupra atitudinii faţă de creştini şi Biserică. Între acestea s-a aflat şi salvarea cetăţii Timişoarei de un mare foc izbucnit în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel “cu vâlvătăi până la cer”, când se serba şi hramul «Sfintei Biserici vlădiceşti vechi de lemn din maidanul Rădăuţilor», unde «Sfântul Mitropolit a mers să slujească» sfânta liturghie.
Un vânt puternic a adus focul spre Palanca Mare, aruncând “scântei peste Cetate şi s-au aprins şi dughenele jidovilor de supt zidul Iosimii, iar acolo focul s-o întins către casele topciilor şi-au început să ardă de la apus Cetatea. Şi-au ars din trei părţi Pălăncile, şi pârjolu’ o ajuns şi la oboru vaidei şi d-acolo la casa paşei, iar în jos până aproape la biserica unde-o slujit Sfântul Mitropolit. Iară lumea peste tot a fugit ţipând. Şi-au ars case şi oameni, şi muieri şi copii au murit arşi.”
În acestă mare nenorocire, privirile credincioşilor s-au îndreptat către mitropolitul Iosif, făcătorul de minuni. Atunci, spune cronicarul: “Sfântul Mitropolit a ieşit în odăjdii din Biserică şi s-a întors cu faţa spre foc şi a privit prăpădul pe care vântul l-a adus aproape de sfânta Biserică şi s-a uitat la lumea ce-a înebunit de spaimă. Şi căzând în genunchi pe treptele Bisericii a atins ţărâna cu fruntea şi-a stat aşa şi s-a rugat”.
În timp ce era cufundat în rugăciune: “de la miazăzi nouri negri s-au văzut nălţându-se şi fulgere au tunat cu grozăvie, iară într-o nimica de ceas s-a pornit o ploaie cum nu s-a mai pomenit, de-au curs apele ca potopul şi-au înecat focul şi-au stins tăciunii şi-au spălat toate urmele prăpădului.
Iar când a fost aproape de chindie, s-a luminat ceriul iară şi-au ieşit 7 curcubeie unul preste altul. Atunci Sfântul Mitropolit s-a sculat din genunchi şi odăjdiile lui au fost uscate, ne-atinse de niciun strop de ploaie, şi aşa s-a dus şi s-a închis în chilia lui şi 3 zile n-a ieşit, nu l-a văzut nimeni. Iară după aceea când a ieşit şi s-a arătat la lume a avut semnul sfintei cruci ars pe dosul palmei de la mâna stângă, dar semnul nu a fost roşu, ci a fost ca aurul de curat şi-a luminat la umbră. Şi acest semn l-a avut până l-au pus în mormânt”.
În ultimii ani ai vieţii Iosif s-a retras din mitropolie lângă Timişoara, la Mânăstirea Partoşului, de unde i s-a tras şi numele purtat mai târziu, ca sfânt ocrotitor. Aici a închis ochii şi s-a înălţat la ceruri, şi tot aici a fost îngropat, până când moaştele sale au fost depuse, cu mare cinste, în Catedrala Ortodoxă a Timişoarei.
Viaţa Sfântului Iosif este o împletire de fapte, semne şi minuni, de înfăptuiri de mare răsunet. Poate şi de aceea, ca patron al pompierilor, luminează cu puterea pildei sale curajul şi vrednicia “cavalerilor focului”, în neobosita lor luptă cu stihiile naturii şi calamităţile, în slujba aproapelui, a semenilor lor.
COMPARTIMENT INFORMARE ȘI RELAȚII PUBLICE
