Despărțit de restul comunei Mătăsaru de albia râului Argeș, satul Sălcioara este izolat în câmpie, la kilometri distanță de orice drum de acces.
Locuitorii sunt nevoiți să își ducă copiii la școală traversând râul pe o pasarelă de întreținere a bezii transportoare aparținând balastierei Fusea.
În sat există asfalt, însă până la Mânăstioara, sat aparținând comunei Uliești, trebuie sa mergi pe un drum desfundat de pământ , întrucât au existat neînțelegeri în privința obligativității asfaltării acestui tronson.
Cele câteva zeci de case din Sălcioara sunt suficiente pentru a genera voturi, dar prea puține se pare, pentru a se construi și un pod adecvat.
Oamenii își aduc copiii pe întuneric și îi trec râul până în partea opusă, de unde sunt luați cu microbuzul școlar. Stația în care elevii ar trebui sa aștepte la adăpost de intemperii, este dezintegrată la propriu, iar cei mai mari, care merg la liceu, sunt nevoiți sa meargă prin noroi încă 3 kilometri până ce ajung în Puțu cu Salcie, de unde iau autobuzul către liceu.
Pentru liceeni, problema este pe timpul nopții, întrucât drumul este luminat doar pe porțiunea care aparține balastierei, restul câmpului fiind traversat în beznă.
Întrucât biserica și cimitirul se află tot în Puțu cu Salcie, morții sunt trecuți râul purtați în spate, pe puntea devenită singurul drum de acces către civilizație.
Majoritatea oamenilor merg la medicul de familie în Găești, și plătesc taxiul pentru a putea ajunge în oraș, întrucât nici transport în comun nu au în sat. Izolați și ignorați , oamenii din Sălcioara își trăiesc zilele cu gândul ca măcar copiii să prindă ziua în care Argeșul va putea fi traversat fără pericole.
reportaj de Liviu Lazăr,
reporter special targovistenews.ro
