În acest an unic pentru România, îi omagiem pe cei care, acum 100 ani, au reușit să realizeze un vis aparent imposibil: unirea tuturor românilor.
Este un motiv de sărbătoare, dar este și un prilej de gândire pentru fiecare român de azi.
Miracolul Marii Uniri nu s-a făcut în condiții ușoare. La 1918, România era vlăguită de război și epidemie, parțial ocupată de armate străine și departe de aliații săi. Toate nemulțumirile și dezbinările noastre de astăzi par neînsemnate față de ceea ce au avut de înfruntat înaintașii noștri. Și, totuși, au reușit acolo unde toți cei dinaintea lor dăduseră greș de nenumărate ori.
Au reușit pentru că au acționat împreună.
Vom omagia anul acesta mari figuri naționale: gânditori, oameni politici, militari sau simpli cetățeni. La vremea lor, nu erau mari eroi, ci doar oameni ca noi, cu defecte și calități. Unii ambițiosi sau nerăbdatori, alții pesimiști sau descurajați. La momentul 1918, fiecare însă a reușit să pună totul deoparte – să se pună pesinedeoparte! – în slujba unui țel mai presus de ei: un stat unitar,democratic și o casă mare pentru o mare familie. România Mare urma să devină statul tuturor fiilor săi, indiferent de etnie, religie sau opțiuni ideologice. O unitate în diversitate.
A omagia realizările înaintașilor este frumos, însă nu suficient. Pentru că moștenirea pe care ne-au lăsat-o nu este doar un cadou, ci și o datorie. Aceea de a hrăni și crește, zi de zi, prin faptele modeste ale fiecăruia, avuția comună. A omagia cum se cuvine înaintașii înseamnă înainte de orice a omagia spiritul lor.
La 1918, oamenii politici cei mai diferiți – adversari înverșunați pe viață – au știut să-și dea mâna și să lucreze împreună. Îi separau educația, caracterul și ideologiile, dar aveau în comun un lucru: toți doreau o Românie unită și democratică, un acasăîn care fiecare să se poată dezvolta liber.
A fi uniți nu înseamnă a fi toți la fel, ci a defini și păstra un sanctuar sufletesc comun. O zonă care nu suferă negociere sau conflict: România. Asemenea unui arbore, fiecare ramură crește altfel, dar fiecare contribuie la soliditatea trunchiului comun. Indiferent de tot ce ne desparte, suntem români.
Români în primul rând, nu doar în ultimă instanță.
România mare a cuprins între hotarele sale multe minorități naționale sau religioase. De la bun început, toți trebuiau să se poată dezvolta în siguranță și egalitate, sub un singur steag. Diferențele acestea nu sunt o sursă de vulnerabilitate, ci sunt ceea ce ne îmbogățește.
Aşadar, trebuie să învățăm din exemplul marilor înaintaşi de la 1918 și să nu lăsăm ca ceea ce ne desparte să ne dezbine. Dacă reușim să ne privim față în față și să găsim, dincolo de opțiunile fiecăruia, cele câteva lucruri sacre care cad în custodia noastră comună, atunci vom putea să ne privim în ochi și bunicii pe care-i omagiem, dar și nepoții care așteaptă de la noi o Românie stabilă și demnă pentru cel puțin încă 100 de ani.
Vom avea de sărbătorit în acest an câteva date de aur. În sunetul festivităților, cel mai semnificativ semnal sonor pe care îl putem da ar fi un minut de tăcere. Nu doar ca să ne reculegem pentru sacrificiul total al românilor de acum 100 de ani, ci și un moment de tăcere, în care fiecare să ne întrebăm cu ce putem contribui – nu cu vorbe mari ci cu fapte modeste, în fiecare zi – pentru ca România mea să devină Românianoastră.
