Miracole se întâmplă în fiecare zi, chiar lângă noi. Despre Monica, tânăra care în urmă cu trei ani şi jumătate a suferit un cumplit accident de circulaţie, am mai scris în paginile Cronicii Găeştiului. Vă povesteam că a fost la un pas de moarte şi că a stat în comă trei săptămâni şi trei zile. Tocmai când urma să fie deconectată de la aparate, a primit un mesaj incredibil de dincolo de moarte. Reluăm, pentru cititorii noştri, pasaje din materialul publicat în octombrie 2009: „Monica era, până acum ceva timp, un copil normal. Era elevă la Liceul din cadrul Grupului Şcolar „Dr.C. Angelescu”, învăţa bine şi visa să meargă la facultate. Părinţii plecaseră la muncă în străinătate, iar ea se ocupa singură de toată gospodăria. Nu se plângea niciodată, deşi alţi adolescenţi de seama ei nu şi-ar închipui poate ce înseamnă să te descurci de unul singur, la vârsta la care unica grijă este să înveţi şi să te distrezi. Monica înţelesese că sacrificiul părinţilor însemna un trai mai bun pentru ea şi surioara mai mică şi aştepta momentul în care ai ei urmau să vină acasă. „În 2008, am petrecut sărbătorile de iarnă împreună cu familia mea. Au fost nişte zile minunate, însă ziua plecării lor a sosit şi urma să rămân din nou singură, fără să-mi imaginez că acesta era cel mai mic rău care mi s-ar fi putut întâmpla”. I-a însoţit la aeroport, împreună cu un vecin şi la întoarcere, în dreptul localităţii Mătăsaru, a avut loc accidentul. Coloana vertebrală i-a fost secţionată. A fost dusă la Spitalul Găeşti, iar aici a fost trântită cu targa, pentru că un brancardier s-a împiedicat, fiindu-i agravată starea. Mai mult, cadrele medicale îi tot spuneau că e… şocată şi că nu are nimic, iar poliţiştii rutieri au trecut în procesele-verbale menţiunea „Accident uşor, fără victime”
„Nu-mi mai simţeam membrele, eram deja paralizată. Nu puteam să vorbesc, să le spun ce am. Nici nu s-au uitat la mine”, ne-a povestit fata. Văzând că nu-şi revine din „şoc”, după vreo două ore, cadrele medicale din oraşul nostru au trimis-o la Târgovişte, la insistenţele unei prietene, care cerea disperată o ambulanţă. La Spitalul de Urgenţă din municipiu, medicii n-au stat prea mult pe gânduri. Au înţeles că are coloana ruptă, au spus că este într-o stare gravă şi că nu e de competenţa lor. În câteva minute, au trimis-o la Spitalul Floreasca din Bucureşti. Când era pregătită pentru operaţie, la mai puţin de o oră după ce a venit de la Târgovişte, Monica a intrat în comă. Timp de 24 de zile, s-a zbătut între viaţă şi moarte, cu şanse de supravieţuire aproape zero. Dacă ar fi intrat în operaţie, astăzi nu ar mai fi avut nicio şansă de recuperare. Coma a fost o altă experienţă uluitoare pentru Monica. Fiind în această stare, a călătorit pe tărâmul celălalt, unde a primit un mesaj clar: „Întoarce-te! Îţi va fi greu, dar te vei face bine”. Acum, tânăra ştie că există viaţă de după moarte şi că Dumnezeu o iubeşte. „Îmi amintesc că mergeam pe un drum foarte lung, iar în jurul meu era când întuneric, când lumină. Mă simţeam foarte bine, erau foarte mulţi oameni fericiţi acolo. N-aş fi vrut să mă mai întorc. Mergeam şi, de-o parte şi de alta a drumului, erau arbori înfloriţi, păsări colorate. La un moment dat, am ajuns în faţa unor porţi uriaşe, sculptate cu icoane. Am bătut şi nu mi s-a răspuns. Am insistat. Vroiam neapărat să ajung acolo. Ştiam că e Raiul. Abia a treia oară porţile s-au deschis şi a ieşit mătuşa mea, care murise acum 7 ani, la vârsta de 22 de ani, într-un accident de maşină. Mi-a spus că ea trebuie să mă primească, dar că nu este încă timpul. Mi-a zis să mă întorc, pentru că am să mă fac bine şi că încă nu mi s-a terminat menirea pe pământ. Că-mi va fi foarte greu, dar că ea va fi întotdeauna lângă mine. Nu vroiam să plec, eram fericită acolo. Am bătut din nou la poartă, iar mătuşa mea mi-a spus clar: „Ţi-am spus să te întorci! Întoarce-te!”. Şi m-am întors.Am început să aud totul în jurul meu, dar nu puteam să vorbesc şi nici să deschid ochii. Medicii ziceau că voi muri, că nu am nicio şansă şi i-au sugerat mamei mele să fie de acord cu deconectarea de la aparate, iar eu nu puteam să fac nimic să-i contrazic. Ea a refuzat şi a spus că va vinde totul şi că va cumpăra aparatele, dacă este nevoie. În a 24-a zi de comă, mama, care vorbea tot timpul cu mine, mi-a spus că se duce până acasă, să se odihnească şi că se va întoarce a doua zi. Atunci, am intrat în panică. Credeam că mă vor deconecta de la aparate, mai ales că auzisem un asistent vorbind foarte urât despre mine. Am luptat foarte mult ca să mă trezesc. Nici nu ajunsese mama la Găeşti când eu am deschis ochii. A fost un miracol pentru toţi.” La început, Monica nu a realizat că este paralizată. Îşi amintea accidentul, dar era convinsă că este bine şi că va pleca acasă. La scurt timp, a realizat că nu-şi poate mişca mâinile şi picioarele şi că nici nu poate vorbi. Au urmat luni întregi de chinuri şi disperare: „Încercam să mă agăţ de orice speranţă pe care mi-o dădeau medicii. După sute de zile de kinetoterapie şi recuperare, am învăţat precum un copil să vorbesc din nou, să mănânc, să merg. Partea stângă este în continuare paralizată. Pentru medici, recuperarea mea este şi acum o minune.”
Pentru Monica, lupta cu viaţa continuă
Joi, 23 iunie 2011, Monica a venit pe jos la sediul „Cronicii Găeştiului” de la Casa de Cultură, deşi locuieşte pe Str. Argeşului, lângă Liceul Agricol. Este în continuare o jumătate de om, dar are o voinţă incredibilă. „Anul trecut, la Spitalul Baltazar, medicii mi-au spus în faţă că starea mea s-a agravat şi că voi rămâne în căruţul cu rotile toată viaţa. Lacrimile mi se împreunau sub barbă, dar nu am vrut să accept această idee. Am realizat, la câteva zile după această veste – şoc că-mi dădeau medicamente antidepresive. Râdeam fără motiv, deşi sufletul îmi plângea. Când am citit prospectul, m-am îngrozit şi le-am aruncat. Acele medicamente m-ar fi ajutat să-mi accept soarta. Am hotărât să lupt. Mergeam în fiecare zi kilometri, deşi nu aveam voie să plec fără însoţitor. Mă rugam la Dumnezeu în fiecare seară, ca să devin omul care am fost şi să am picioarele bune. Într-o noapte însă, am visat că mergeam din nou, la fel ca înainte, însă nu aveam mâini. Atunci am realizat cât de important este că mă pot folosi de o mână şi de un picior, chiar dacă nu le simt. Noi, oamenii, nu suntem niciodată mulţumiţi cu ceea ce avem.”, ne-a povestit, cu înţelepciune, Monica. Este frumoasă şi luminoasă şi îşi doreşte din tot sufletul să meargă la facultate şi să muncească. Este singură acasă şi are o gospodărie curată şi ordonată. Spală, calcă şi face mâncare cu o singură mână – culmea! – cea pe care nu o simte, pentru că cealaltă mai are nevoie încă de multe ore de recuperare. Ca şi cum povara ei nu ar fi destul de grea, Monica a căzut sâmbătă, 25 iunie, şi şi-a rupt mâna pe care o simte. Ea însă spune că Dumnezeu i-a dat şi această încercare pentru că poate să o ducă. Nu disperă, ci crede că totul i se întâmplă cu un scop. „În fiecare zi, vreau să fac şi să învăţ ceva nou. Vreau să trăiesc normal. Nu pot să leg pe cineva de mine. Doctorilor nu le vine să creadă că mă descurc aşa. Ei niciodată nu mi-au dat şanse. Eu însă cred că Dumnezeu este lângă mine şi că voi fi din ce în ce mai bine”.
