„Astăzi vreau să îți spun o poveste. Nu este o poveste pe care am crezut vreodată că o voi scrie. Însă este povestea mea.

Este adevărată, la fel de adevărată cum este vocea mea. La fel de adevărată cum a fost fiecare naștere a copiilor mei. La fel de adevărată cum a fost și este, în continuare, dragostea pentru soțul meu, în fiecare dimineață în care ne trezim și ne bucurăm că am mai primit încă o zi de la Dumnezeu.

La fel de adevărată ca fiecare apariție a mea pe scenă, ca toate poeziile pe care le-am scris și le-am publicat, ca toate videoclipurile în care m-ai văzut până acum.

Îți spun această poveste cu speranța că, într-un fel, te va ajuta și pe tine.

Uneori este nevoie să fim foarte atenți la noi. Să ne ascultăm și atunci când ceea ce simțim ne încurcă planurile sau ne pune întrebări la care ne este teamă să aflăm răspunsul.

Știi cum am povestit în mai multe videoclipuri că unul dintre cele mai mari avantaje ale unui cântăreț este să își cunoască senzațiile interioare? Să fie conectat cu ceea ce simte, în armonie cu instrumentul lui. Să își creeze setări mentale și obiceiuri musculare, apoi să asculte răspunsul interior de fiecare dată când a dat o comandă.

Cred că este bine să avem această disciplină și în alte aspecte ale vieții noastre. Să fim atenți la corpul nostru, să observăm schimbările și să cerem ajutor pentru a le înțelege.

Anul acesta am fost ghidată să nu cred că pot găsi singură toate răspunsurile. Să nu mă consider mai deșteaptă decât cei care știu și să caut răspunsuri direct la sursă, în legătură cu felul în care mă simțeam.

La începutul verii am sesizat anumite schimbări în corpul meu, în digestia mea, în modul în care organismul răspundea la ceea ce mâncam. Am încercat să pun lucrurile cap la cap, apoi m-am adresat medicilor pentru investigații.

Pe 16 septembrie am aflat că dezechilibrul pe care îl simțeam avea un nume: cancer.

Un cuvânt foarte greu. Ca un plumb bacovian.

Un cuvânt care, odată rostit, pare să schimbe greutatea tuturor lucrurilor din jur. Aceeași cameră, aceeași zi, aceiași oameni, dar dintr-odată totul se simte altfel.

Ne sperie și pentru că aduce multă necunoaștere. Pentru că ne amintim de oameni pe care i-am pierdut. Pentru că știm că nu fiecare poveste are finalul pe care ni-l dorim.

Însă există și vindecare. Iar perspectiva pe care mi-au transmis-o medicii este una de vindecare completă. În această perspectivă îmi așez speranța și spre ea pornesc.

Cancerul mi-a dat peste cap multe dintre planurile pe care mi le făcusem. După numeroase investigații, inclusiv teste genetice, am aflat că drumul de tratament recomandat pentru mine este cel prin chimioterapie, radioterapie și operație.

Din acel moment, viitorul a început să se organizeze și în jurul unor lucruri pe care nu le pusesem niciodată în calendarul meu.

Tumultul sentimentelor din cele trei săptămâni dintre prima analiză care a ridicat un semn de întrebare și diagnosticul final, însoțit de o direcție de tratament, a fost mai mult decât am simțit vreodată în viața mea.

Mi-am pierdut tatăl în lupta cu această boală. Iar el, la rândul lui, își pierduse tatăl. Și, într-o asemănare dureroasă, boala a apărut în aceeași parte a corpului.

Pentru mine, această veste a venit și cu ecoul poveștilor lor. Cu amintiri, cu absențe și cu teama de a vedea repetându-se ceva ce a durut deja atât de mult în familia mea.

Nu știu cât din această asemănare se explică prin moștenirea biologică. Dar știu cât de puternic am simțit dorința ca povestea mea să aibă un alt final.

Nu este prima dată când mă aflu în fața unei situații grele și îmi doresc să pun un punct acolo unde, timp de generații, lucrurile au mers mai departe.

Mi s-a spus cândva că una dintre menirile mele este să închid cercuri în familia mea. Să se oprească la mine răul care a trecut de la un om la altul.

M-am gândit mult la aceste cuvinte.

Astăzi sunt pregătită să fac tot ce ține de mine pentru a pune acest punct. Cu ajutorul medicilor, cu oamenii mei aproape și cu Dumnezeu.

Aceste schimbări au venit ca o tornadă peste un oraș. Au răvășit planuri, au mutat priorități, au schimbat conversații și au tulburat liniștea unor zile care, până atunci, păreau obișnuite.

În alte zile, totul s-a simțit ca o apă care crește încet. O privești și nu știi unde se va revărsa, ce va atinge și cât va lua cu ea.

Cred că apele se vor retrage. Cred că tornada va trece. Nu știu încă ce urme vor lăsa în calea lor.

Uneori natura este atât de sălbatică. La fel se poate simți și ceea ce se întâmplă în corpul nostru.

Însă, din prima secundă, am simțit că Dumnezeu este cu mine. La fel cum cred că a fost cu mine de când eram doar o celulă în pântecul mamei mele.

Încă din a doua zi după ce am aflat despre această problemă, am lăsat totul în mâinile Lui. M-am agățat de El cu mâinile și cu picioarele, cu toată încrederea pe care am putut să o adun. I-am încredințat situația aceasta și tot ceea ce eu încă nu puteam înțelege.

În jurul meu, unii oameni s-au frânt. Au fost dărâmați de veste și au început să mă privească cu multă milă, uneori ca și cum sfârșitul ar fi deja aproape. Le-am înțeles spaima. Știam că venea din dragoste și din propriile lor răni.

Pe Dumnezeu L-am simțit hotărât să trecem prin asta împreună.

La fel de hotărât l-am simțit și pe soțul meu.

Cumva, fără să fie omul care vorbește cel mai mult despre religie, el a reușit, de când ne-am cunoscut, să mă ajute să Îl cunosc pe Dumnezeu tot mai mult. Prin felul în care iubește, prin răbdare, prin prezență, prin ceea ce face atunci când viața devine grea.

În el am văzut, de multe ori, o imagine a iubirii lui Hristos în familia noastră. Iar acum o văd și în hotărârea cu care îmi este alături, zi după zi.

Nu știu exact cum vor arăta lunile care urmează. Medicul mi-a spus că aproximativ un an, poate un an și jumătate, va trebui să mă ocup mai mult de mine.

Îmi doresc să continui ceea ce mă știți făcând în ultimii cinci ani în mediul online. Poate că ritmul va fi diferit. Poate că unele postări vor arăta altfel, iar în anumite perioade voi avea nevoie de mai multă liniște sau odihnă.

Îmi propun în continuare să vă ajut, să vă înțeleg, să vă ascult și să vă ghidez. Muzica, vocile voastre și bucuria de a vă vedea crescând își păstrează locul în viața mea.

Voi afla, pe parcurs, cât pot face și în ce ritm. Vă voi spune cu sinceritate atunci când va fi nevoie să schimb ceva.

Mi-aș dori să păstrăm între noi firescul pe care l-am construit. Să îmi vorbiți în continuare despre muzică, despre o vocaliză care v-a reușit, despre emoțiile de pe scenă sau despre un sunet pe care, în sfârșit, l-ați găsit.

Mă ajută să simt aceeași încredere și același respect în relația noastră. Să am loc să fiu eu, cu tot ceea ce sunt și cu tot ceea ce trăiesc acum.

Câțiva oameni m-au întrebat deja cum mă pot ajuta. Gestul lor m-a emoționat și m-a făcut să mă gândesc cum pot primi sprijinul acesta.

Urmează o perioadă în care voi putea munci mai puțin, iar familia mea își va îndrepta o mare parte din timp și energie spre tratamentul și recuperarea mea.

Pentru cei care simt să îmi fie alături și în acest fel și au posibilitatea, voi lăsa la finalul articolului câteva modalități de sprijin.

Le primesc cu recunoștință și fără să consider că cineva îmi datorează ceva. Munca pe care am oferit-o aici, ajutorul și îndrumarea mea au venit din dragoste pentru ceea ce fac și pentru oamenii cu care mă întâlnesc.

Acum învăț să primesc, la rândul meu.

Mulțumesc că sunteți aici. Mulțumesc pentru susținere, pentru cuvintele bune, pentru rugăciuni și pentru felul în care mi-ați arătat că vă pasă.

În ultima vreme am primit mai multă încurajare și mai multă dragoste decât aș fi crezut vreodată că voi primi. Încă învăț să le cuprind pe toate și să mă las ajutată de ele.

Și, dacă povestea mea poate face ceva bun pentru tine, mi-aș dori să îți rămână acest îndemn: atunci când simți că ceva s-a schimbat în corpul tău, nu amâna să mergi la medic. Nu trebuie să știi tu ce este ca să ceri un răspuns.

Pentru mine, faptul că am căutat răspunsuri a fost salvator. Medicii mi-au spus că am descoperit boala la timp pentru a urma un tratament cu scop de vindecare completă.

Mă țin de această speranță. Urmează un drum greu, pe care îl voi parcurge pas cu pas, cu credință, cu îngrijire și cu oamenii mei aproape.

Ai grijă de tine.

Cu drag,

Andra

Pentru cei care doresc să îmi fie alături

Dacă îți dorești și ai posibilitatea, poți contribui, în mod voluntar, la costurile tratamentelor și ale operației finale, aici:

ING: RO66INGB0000999905653465

BT: RO85BTRLRONCRT0578704201

REVOLUT: RO29REVO0000118823097158

Beneficiar: Andra Dan

Dacă dorești să vezi documentele medicale care confirmă diagnosticul, îmi poți scrie oricând pe WhatsApp și ți le voi trimite cu drag.

Dacă unul dintre cursurile sau materialele mele îți este de folos, le găsești aici: https://andradan.ro/cursuri-canto/ si https://andradan.ro/vocalize/

Îți mulțumesc pentru orice formă de apropiere. Mă bucur că ești aici. „, a transmis Andra.